Reprezentanţii religiilor s-au reunit la Oradea din iubire şi grijă pentru natură

Academia Civică Bihor a organizat împreună cu Clubul Kiwanis Oradea şi Zona Metropolitană Oradea un simpozion naţional despre ecologie şi religie care s-a desfăşurat în 11 şi 12 martie 2011 la Hotelul Continental Forum şi la Centrul Don Orione din Oradea. Simpozionul a reunit reprezentanţi ai societăţii civile, ai mediului ştiinţific şi universitar, precum şi ai diferitelor religii şi confesiuni din România, animaţi de grija faţă de starea de suferinţă a naturii, a Creaţiei, în urma agresiunii la care este supusă de către stilul de viaţă modern, orientat preponderent spre consum material, în contradicţie cu preceptele fundamentale ale tuturor religiilor.

De asemenea, simpozionul a omagiat activitatea pro-natura a doamnei biolog Anna Marossy, membră a Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei Române şi a Consiliului Economic şi Social al ONU de la Geneva, care a împlinit în data de 12 martie „de patru ori 20 de ani”, după cum s-a exprimat sărbătorita.

Conducători şi reprezentanţi ai cultelor din România au prezentat modul în care este văzută problema responsabilităţii faţă de natură de către religia, respectiv confesiunea lor.

PS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea, a vorbit despre conceptul de „ecologie umană”, promovat atât de Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi de Papa Benedict al XVI-lea, care defineşte datoria omului de a respecta şi proteja viaţa şi ambientul natural. „Credincioşii trebuie să regăsească în natură rezultatul intervenţiei creatoare a Domnului pe care fiinţele umane îl pot folosi responsabil în satisfacerea nevoilor legitime respectând echilibrul creaţiei. Pământul este un dar al Creatorului care trebuie „păzit şi cultivat” iar dacă legătura dintre fiinţa umană şi mediul înconjurător va fi tot mai strânsă atunci îl vom putea lăsa, pământul, moştenire generaţiilor viitoare pentru ca ele să-l locuiască cu demnitate.“

PS Böcskei László, Episcop romano-catolic de Oradea, a continuat în acelaşi spirit: „Reflecţiile bisericii noastre pe tema protejării Creaţiei se regăsesc în documente şi în Catehism. Esenţială este formarea conştiinţei şi responsabilităţii fiecărui om pentru a lua atitudine să cultive Grădina Lumii. Dar stăpânirea dată omului nu e o libertate absolută, să dispună după bunul plac de creaţiile lui Dumnezeu. Papa Benedict al XVI-lea ne îndeamnă să protejăm echilibrul fragil al naturii şi să regăsim relaţiile armonioase cu toate vieţuitoarele.”

Pastorul luteran Mátyás Attila a arătat că, aşa cum se arată în Geneză, omul este responsabil faţă de Creator şi faţă de Creaţia care i-a fost încredinţată. „Bunul creştin nu trebuie neapărat să fie ecologist şi nici să facă propagandă partidelor verzi, dar pornind de la interpretarea corectă a Scripturii trebuie să aibă grijă ca ceea ce a fost creat şi văzut ca fiind „bun” să nu devină rău, locul care a fost creat a fi prielnic menţinerii vieţii să nu devină un loc de intoxicare sau chiar de destrămare a vieţii.

Preotul ortodox Laurenţiu Lazăr a arătat că omul poate să piardă calea cea dreaptă arătată de religie, ademenit de ispita îmbogăţirii sau a parvenirii sociale.Îndepărtat de spiritualitate, trăind satisfacţiilor materiale, pe care le confundă cu fericirea, omul poate ajunge să distrugă natura, Creaţia, asemeni personajului unui roman al lui Dostoievski, care îşi dorea să salveze lumea, dar a sfârşit prin a deveni un criminal. În viziunea vorbitorului, oamenii bisericii au datoria să îi educe pe credincioşi, prin predici şi prin exemplul propriu, pentru a respecta natura, pentru că modul în care omul se raportează la Creaţie reflectă modul în care acesta se raportează şi la Creator.

Pastorul Farkas Zsolt, reprezentantul Episcopiei Reformate Oradea, a făcut apel la literatura română şi maghiară, atât cea populară, cât şi cea cultă, pentru a arăta ce dar minunat este pentru om natura, a cărei frumuseţe nu poate fi descrisă complet în nici o limbă. Omul nu are dreptul să se comporte cu natura ca şi cu o marfă din care obţine profit, deoarece este Darul lui Dumnezeu.

Călugărul franciscan Mihai Vătămănelu a vorbit despre „exemplul uimitor, dar real al Sfântului Francisc de Assisi, dragostea şi respectul său pentru creaţie.” Proclamat în 1979 de Papa Ioan Paul al II-lea „patron al ecologiştilor”, el a fost şi inspiratorul şi modelul lor. Vorbitorul şi-a susţinut afirmaţiile cu întâmplări din viaţa Sfântului Francisc care ilustrează relaţia sa de dragoste faţă de toate vieţuitoarele, dar şi cu două poeme scrise de acesta, „Doamne, fă din mine un instrument al păcii Tale” şi „Cântecul Creaţiei”, în care aduce mulţumire pentru natura dăruită de Dumnezeu.

Pastorul baptist Daniel Tanc, autor al unei teze de doctorat despre „Ecologie şi religie”, a vorbit despre temeiul biblic al ecologiei. El a spus că Biserica este promotorul unor valori în societate şi este chemată în fiecare epocă să îşi împlinească menirea. Ea ar trebui să se angajeze fără nici o rezervă în promovarea valorilor care susţin şi protejează natura. Biserica trebuie să devină un model de abordare ecologică pentru societate.

Dr. Mohamed Osman şi doamna Cabalaş Veronica de la Asociaţia Culturală Islamică au vorbit despre îndrumările pe care adepţii Islamului le găsesc în Coran şi în Sunna (faptele, cuvintele şi opiniile Profetului Mohamed) în ceea ce priveşte atitudinea pe care trebuie să o aibă faţă de natură. Din tot cuprinsul cărţilor sfinte ale Islamului reiese grija pentru natură.

Călugărul Mihai Fechetă din Congregaţia Don Orione a vorbit cu patos despre rolul decisiv al educaţiei inclusiv în ceea ce priveşte protejarea naturii. Citându-l pe Sfântul Don Orione, el a afirmat că „tinerii sunt comoara cea mai de preţ a familiei şi a societăţii. După modelul în care sunt educaţi şi mediul în care cresc, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de mâine”. Părintele Mihai a declarat că este convins că România şi natura ei nu vor arăta mai bine până când nu vom avea în jurul fiecărei biserici copii adunaţi de păstorii diferitelor confesiuni care să îi educe pe cei mici în spiritul dragostei şi respectului pentru Dumnezeu şi Creaţia sa. Ca şi coordonator al Comunităţii Cercetaşilor Orionini, el îi îndeamnă pe tineri să îl caute pe Dumnezeu nu numai în cărţi, ci şi în natură, care este oglinda în care se vede măreţia divină.

În acelaşi spirit, monseniorul Florian Gui, Vicar General al Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, a subliniat importanţa descoperirii şi susţinerii tinerilor cu dragoste pentru natură, care să fie formaţi în profesii adecvate chemării lor, chiar dacă nu dispun de resurse materiale.Aceşti tineri trebuie sprijiniţi de Biserică şi de şcoală pentru a putea să aibă grijă de natură şi să educe şi generaţiile viitoare în acelaşi spirit de respect faţă de Creaţie. De asemenea, părintele Florian a vorbit despre necesitatea implicării fiecăruia dintre noi în educaţia pentru natură, pe de o parte, şi în acţiuni concrete de protejare a naturii, pe de altă parte.

Un oaspete de seamă al simpozionului a fost profesorul universitar dr. Vasile Cristea, director al Grădinii Botanice din Cluj şi autor al cărţii „Ecologie şi religie”. Domnia sa a afirmat că şi natura are nevoie de iubire, că poate doar iubirea o mai poate salva de acţiunea distrugătoare a modului de viaţă modern. Profesorul clujean a arătat că natura este ameninţată de supraexploatarea speciilor şi habitatelor, fragmentarea şi reducerea puternică a suprafeţelor cu ecosisteme naturale şi seminaturale, amplificarea poluării apelor, solurilor şi aerului, creşterea suprafeţelor destinate diverselor tipuri de infrastructuri (a amprentei ecologice a omului) şi explozia biotehnologiilor moderne, aplicate fără o verificare prealabilă serioasă.

Paul Iacobaş, de la Centrul pentru Arii Protejate şi Dezvoltare Durabilă, a prezentat curentul filosofic Deep Ecology, care prezumează egalitatea tuturor fiinţelor şi arată că salvarea naturii, respectiv conservarea mediului, este posibilă doar printr-o schimbare radicală a modului de viaţă, ceea ce trebuie să ducă şi la schimbări radicale în societate, politică şi economie, la o reorientare a omului de la nevoile materiale înspre cele spirituale, spre nevoile profunde (deep), termen ce a dat şi numele acestui curent.

Simpozionul a avut şi o secţiune dedicată situaţiei pădurilor, în care au prezentat lucrări doamna conferenţiar dr. Ecaterina Fodor („Ecosistemul forestier – diversitate şi unicitate”) şi domnul lector dr. Sorin Dorog („Pădurile din România şi gestionarea durabilă”). Domnul Ferkö Jenö, şeful ocolului silvic „Regina Maria” a vorbit despre situaţia fondului forestier al bisericilor romano-catolice şi greco-catolice din Oradea, iar doamna Dorina Todoca de la Agenţia pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a prezentat modul în care pot fi accesate fonduri pentru împăduriri.

Octavian Metea, guvernatorul ales al Federaţiei Kiwanis România, a prezentat ceea ce fac membrii acestei organizaţii în slujba copiilor lumii, inclusiv participarea lor la diverse proiecte de educaţie ecologică. Clubul Kiwanis Oradea desfăşoară cu precădere activităţi de educaţie artistică, civică şi ecologică.

Scriitorul Nicolae Dărămuş le-a atras atenţia celor prezenţi că este necesară implicarea tuturor oamenilor care devin conştienţi de situaţia gravă în care se află mediul, deoarece dacă ne vedem doar de treaba noastră, de obligaţiile de serviciu, în câteva zeci de ani nu le vom mai putea face nici pe acestea datorită gradului de poluare şi de distrugere a naturii la care se va ajunge. „În timp ce noi ne vedem de treaba noastră, crezând că facem tot ceea ce e necesar ca buni cetăţeni, cineva ne trage ţara, pământul de sub picioare.” El a dat-o ca exemplu pe Anna Marossy, care a fost toată viaţa un om liber, care nu s-a gândit cum să îi fie ei comod, ci a luat întotdeauna atitudine şi nu s-a sfiit să bată cu pumnul în masa autorităţilor când acestea făceau rău naturii.

Orlando Balaş, moderatorul simpozionului, le-a cerut celor prezenţi să nu uite că e posibil să vină o vreme în care previziunile domnului Dărămuş se vor împlini şi atunci copiii de azi sau cei care se vor naşte ne vor spune fiecăruia dintre noi „tată, mamă, doamnă educatoare, domnule profesor, părinte, domnule pastor, ai făcut tot ce se putea face ca să nu se ajungă aici, ca să putem trăi şi noi într-o lume sănătoasă?”

A doua zi a simpozionului a debutat cu sărbătorirea Annei Marossy la împlinirea a „de patru ori 20 de ani”. Orlando Balaş a prezentat pe scurt activitatea doamnei biolog şi i-a înmânat o diplomă din partea Academiei Civice prin care această organizaţie o felicită la aniversare şi îi mulţumeşte pentru „implicarea în proiectele comune şi pentru tot ceea ce a făcut pentru oameni şi natură”.

Profesorul Vasile Cristea a prezentat o laudatio omului de ştiinţă Anna Marossy, care i-a fost unul din mentori şi prieteni, de la care a învăţat că natura trebuie cunoscută şi iubită, şi a arătat cum numele sărbătoritei se leagă de salvarea unor specii de plante sau a unor arii protejate, scopuri nobile pentru care doamna Marossy nu a ezitat să se lupte cu mai marii zilei.

Simpozionul s-a încheiat la Centrul Don Orione, unde participanţii au beneficiat de o primire impresionantă din partea grupurilor de cercetaşi, care au prezentat pe scurt cum se desfăşoară o întâlnire a lor: cu cântece, cu jocuri şi cu dezbaterea unor teme precum aceea a comportamentului corect în societate şi natură.

Corul Fiat Lux, condus de profesoara Antonia Nica de la Liceul Greco-Catolic din Oradea, a cântat în onoarea doamnei Anna Marossy trei cântece, unul cu tematică religioasă, altul în franceză, deoarece sărbătorita a activat în comisii ale ONU de la Geneva, şi unul inspirat din muzica populară românească, iar apoi un „La mulţi ani” la care s-au alăturat toţi cei prezenţi.

La final, gazdele de la Centrul Don Orione au oferit o masă tuturor participanţilor, la care aceştia au putut să ciocnească un pahar cu doamna Marossy şi să îi mulţumească pentru tot ceea ce a făcut de-a lungul vieţii pentru apărarea naturii şi pentru educarea multor copii şi tineri în spiritul respectului faţă de Creaţie.

Prof. univ. dr. Vasile Cristea: Şi natura are nevoie de iubire

Motto:

„Nu există dreptate, dacă ea nu este completată de iubire!” (Ioan-Paul al II-lea, 1981)

„Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.” (Bartolomeu Anania, 2010)

„Iubirea naturii şi cultura naturalistă sunt piatra de încercare a civilizaţiunii.” (Eugen Botezat, 1942)

„Iubirea este singurul lucru care activează inteligenţa şi creativitatea, care ne purifică şi ne eliberează.” (Paulo Coelho, 2009)

„Cel ce seamănă moarte şi durere nu poate culege bucurie şi dragoste.” (Pitagora)

 1. Mărturisiri

De la început trebuie să vă mărturisim că este pentru prima dată când, într-o expunere publică, asociem natura cu iubirea, lucru ce poate părea (la o primă vedere) mai neobişnuit, deşi despre iubirea naturii se vorbea încă acum mai bine de un secol. Asocierea poate părea curioasă şi pentru că, dacă vreme de peste trei decenii am vorbit despre „ocrotirea naturii”, apoi despre „protecţia mediului” sau, mai recent, despre „conservarea biodiversităţii”, tocmai acum vrem să vă vorbim despre „iubirea naturii”! Iar toate acestea se petrec la încheierea Anului Internaţional al Biodiversităţii (2010) şi în preajma Lunii Pădurilor (15 martie – 15 aprilie).

Chiar aşa, de ce natura are nevoie de iubire?

Răspunsul la această întrebare vom încerca să-l dăm pe parcursul acestei expuneri.

Acum, vă mai mărturisim că, după ce am încercat alte modalităţi de prezentare şi după ce am constatat (ne-am convins) că forţa banului şi lăcomia (Cupiditas, radix omnium malorum est!) sunt mult mai puternice decât credeam, am început să sperăm că doar iubirea mai poate salva minunăţiile Creaţiei. Fie că ea – Creaţia – este privită prin prisma credincioşilor, fie prin cea a naturaliştilor. Mai simplu spus, ne-am convins de adevărul condensat în cuvintele bine-cunoscutului nostru scriitor Marin Preda: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, ori la fel de bine-cunoscutului Paulo Coelho: „dincolo de iubire nu există nimic”!

Apoi, vă mai mărturisim că am fost încercaţi de mari emoţii când am aflat că, de fapt, acţiunea organizată de Fundaţia Academia Civică Bihor are şi scopul omagierii doamnei Anna Marossy, o protecţionistă pasionată şi apreciată de naturalişti, dar considerată ca foarte incomodă de către factorii de decizie! De la domnia sa, cu aproape 4 decenii în urmă, am învăţat că educaţia ecologică dă cele mai bune rezultate dacă este începută încă de la grădiniţă.

Faptul că Dumneavoastră sunteţi reuniţi aici printr-o comuniune de crez religios, prin împărtăşirea dogmei centrale a creştinismului – iubirea aproapelui, însemnă un câştig important pentru demersul nostru, înseamnă că vom găsi împreună calea adevărată, pentru noi şi pentru semenii noştri, spre evitarea „păcatului social”, despre care vorbea papa Ioan-Paul al II-lea.

În acelaşi timp, ne sprijină şi dialogul pe care sperăm să-l avem împreună, căci, aşa cum se sublinia la conferinţa organizată de Consiliul Europei (Communication in European Research , în nov. 2005), „comunicarea spre public” trebuie să fie o comunicare cu publicul.

Dacă, la fel ca şi noi, şi Dumneavoastră consideraţi iubirea necondiţionată sau „iubirea fără de hotare” ca „misterul universului”, aşa cum aprecia Lev (Leon) Gillet (1893-1980, acel monah ortodox, de origine şi formaţie catolică, ce a marcat viaţa spirituală din Franţa, Ucraina şi Anglia în secolul trecut), înseamnă că premisele unei reuşite au fost deja create.

Nu ne rămâne decât să vă mulţumim anticipat că sunteţi aici, că, prin organizatori, aţi reuşit, pe tainice şi neînţelese căi, să deschideţi poarta iubirii pentru toţi cei ce se simt solidari cu viitorul urmaşilor noştri şi cu viitorul necuvântătoarelor fiinţe, toţi şi toate reuniţi în termenul generic de Creaţie. O Creaţie vulnerabilă, dar de o generozitate necondiţionată; o Creaţie frumoasă sau urâtă, dar întotdeauna reală; o Creaţie cunoscută în mare măsură, dar totuşi încă plină de mistere; o Creaţie extrem de diversificată, dar reunită armonios într-un tot unitar, denumit de noi, simplu, Natură.

Pentru acest demers al nostru, ne vom lua un întreit simbol (din multitudinea de simboluri prezentate de Adkinson, 2009): crucea (nu pentru a ne compara cu împăratul Constantin, ci pentru că suntem creştini!), porumbelul păcii (desigur, alb, căci, aşa cum a răspuns un copil, pacea trebuie să fie curată!) şi o inimă stilizată (căci ea poate sugera cel mai bine iubirea, chiar dacă acest sentiment nu-şi are locul anatomico-fiziologic în inimă!).

 

 

 

Fig. 1. Simbolurile luate de noi în abordarea temei de faţă: credinţa, pacea şi iubirea pentru tot ceea ce are suflare de viaţă

2. Ce este Natura?

Deşi stupidă, această întrebare poate fi pusă frecvent chiar de către copiii noştri şi, poate tot atât de frecvent, răspunsurile sunt ori greşite, ori incomplete ori, mai trist, ele lipsesc. Dacă vrem să găsim răspunsul în diversele dicţionare, s-ar putea fie să nu înţelegem nici noi, fie să ne însuşim o definiţie doar parţial adevărată. Iată, spre exemplu, trei definiţii date naturii:

a.       DFC Larousse (1971, p. 763): „Realitate fizică, existând independent de om, considerată în mod afectiv sau estetic”;

b.       Ramade (2002, p. 515): „Termen utilizat în mod banal pentru a desemna ansamblul de sisteme ecologice şi de habitate continentale sau marine, puţin alterate de către om”;

c.       MDE (1986, p. 1154): „Realitatea înconjurătoare, materia; universul. Natura există în mod obiectiv, este necreată şi indestructibilă, infinită în timp şi spaţiu, în continuă mişcare şi devenire, guvernată de legi proprii...” etc.

Suntem siguri că întrebarea ce doriţi să ne-o adresaţi se referă la cum am defini noi Natura.

Vă cerem însă îngăduinţa de a apela la o soluţie acceptată de pedagogi, o mică şmecherie menită să ne scoată din încurcătură! Astfel, prin intermediul imaginilor mentale, vă propunem să urmărim împreună diverse exemple ce ilustrează componenta vie şi pe cea nevie din lumea noastră înconjurătoare, elemente relativ izolate şi elemente reunite în ansambluri structurate şi funcţionale, precum şi altele care au fost create de om, pe baza resurselor solului şi subsolului.

Ce concluzii vom desprinde din „povestea” acestor imagini vizualizate doar mental?

–      mai întâi, că planeta Terra este dominată ca suprafaţă de Oceanul planetar, în care trăiesc sau de care sunt legate numeroase tipuri de organisme, de forme, mărimi şi culori extrem de variate, toate aflându-se conectate, direct sau indirect, la mediul acvatic în ansamblul său şi la factorii care influenţează acest mediu,

–      apoi, vom constata că uscatul este acoperit, în funcţie de latitudine şi altitudine, de o gamă diversă de comunităţi de plante, animale şi microorganisme, care se influenţează reciproc şi care acţionează împreună spre a modera efectele entropice (destabilizatoare) ale factorilor fizici sau spre a imprima caracteristici proprii substratului şi climei locale,

–      în fine, vom mai constata că… mai există şi oamenii, care depind şi ei de resursele materiale şi energetice din mediul apropiat sau mai îndepărtat, dar această dependenţă nu înseamnă automat şi o armonizare a activităţilor lor cu capacitatea de producţie şi de suport a sistemelor ecologice susţinătoare.

Dincolo de abordarea utilitaristă a naturii, abordare dominantă din perioada industrializării şi până în prezent, ea este, poate şi trebuie privită şi din alte perspective.

Astfel, Kessler (2008) subliniază şi argumentează importanţa sa, ca subiect de meditaţie, ca subiect de studiu pentru artişti, ca artă.

Iar în acest ultim sens, merită să amintim caracterizarea făcută de E. Pop (1975, p. 7) monumentelor naturii, acele eşantioane reprezentative, dar ameninţate, propuse de naturalişti a fi perpetuate pentru ca şi generaţiile viitoare să se poată bucura de măreţia lor. Marele nostru naturalist consideră că, aceste monumente „… se deosebesc de cele ale artei umane chiar şi în cel mai asemănător amănunt – cel vizual, prin monumentalitatea de vaste, de imense proporţii – care impresionează într-un fel inimitabil spiritul, cu atât mai mult cu cât un monument al naturii nu este niciodată o piesă finită, ci ea se integrează organic, fără frontiere, cu linii blânde sau sălbatice, dar prin excelenţă fireşti, în alte şi alte aspecte fără de sfârşit”.

Vorbind despre conceptul de „biofilie” şi despre cel de „ecofilie”, medicul ieşean Scripcaru (2007, p. 32) ne atenţionează că „… natura nu este doar ceea ce este, ci şi ceea ce ea semnifică…”. Cât priveşte semnificaţia ei, noi adăugăm că acest lucru depinde, în cea mai mare măsură, de cultura fiecăruia dintre noi şi că, de înţelepciunea noastră depinde starea în care se află şi se va afla natura. Şi, în acest sens, R. Hajnard ne atenţiona încă în 1973 că „… o civilizaţie se va aprecia după cantitatea şi calitatea naturii sălbatice căreia îi va permite să supravieţuiască”; ap. FILIPAŞCU 1981, p. 125).

Pentru un literat creştin, cum este doamna V. E. Ungureanu (2006, p. 82): „Contactul cu Natura oferă posibilitatea de a ne întâlni cu Adevărul creaţiei, cu Binele şi cu Frumuseţea ei, Triada în care este prezent Divinul”.

În fine, mai amintim cuvintele scriitorului, sociologului şi eseistului francez din secolul trecut, Roger Caillois (1913-1978), conform căruia: „… cultura este o natură valorizată; graţie omului natura devine cultură şi prin cultură omul accede la veritabila sa natură umană”; ap. Toader 2003, p. 28-29).

Cam în acelaşi sens ne conduc şi cuvintele naturalistului ieşean G. MUSTAŢĂ, care în decalogul său ecologic afirmă că, „În devenirea sa, întreaga natură tinde către om şi, prin om, se înalţă la întâlnirea cu Dumnezeu” (2005, p. 34).

Pentru a concluziona, credem că sunt sugestive cuvintele scriitorului Victor Hugo, care (în prima jumătate a secolului al XIX-lea) vedea astfel relaţia omului cu natura şi divinitatea: „Omul există în două maniere: conform cu societatea şi conform cu natura. Dumnezeu pune în el pasiunea; societatea îi dă acţiunea; natura îi dă revelaţia”; ed. 1984, p. 129).

***

Poate ar fi necesară şi o abordare a termenului de iubire, dar aceasta este prea importantă spre a o trata în câteva minute şi prea complexă spre a fi abordată de un naturalist. De aceea, prin prisma temei expunerii noastre, vom sublinia doar faptul că iubirea poate fi răsfrântă şi asupra altor vieţuitoare nu doar asupra semenilor noştri („Legătura ce există între două fiinţe…”, aşa cum este prezentată o definiţie a sa în DFC 1971, p. 53) şi că, în limba română, ea poate fi considerată ca sinonimă cu termenul de dragoste („Sentiment de afecţiune pentru cineva sau ceva; iubire…”, MDE 1986, p. 560).

Istoria ne dovedeşte, prin numeroase exemple, că iubirea poate schimba lumea, că ea ne dă forţa necesară învingerii chiar şi a ceea ce ni se părea imposibil. Iar dacă acceptăm ca adevărate cuvintele din citatele alese ca şi motto, înseamnă că iubirea este cea care ne sprijină în cunoaştere şi în credinţă, ne face mai creativi, ne purifică şi ne ajută să milităm pentru dreptate.

 3. Ce ameninţă Natura?

Fără a face „greşeala” abordării pericolelor posibile ce pot plana asupra planetei Pământ (schimbarea polarităţii, reducerea spre zero a magnetismului acestuia, epuizarea energiei solare, chiar Apocalipsa etc.); fără a insista cu detalii asupra impactului uman asupra Naturii, vom enumera, succint, din perspectiva naturalistului, doar principalele acţiuni şi consecinţele acestora asupra elementelor Creaţiei, inclusiv asupra omului:

a.       supraexploatarea speciilor şi habitatelor, ceea ce duce la ameninţarea perenităţii lor, la reducerea şanselor de utilizare a lor de către generaţiile viitoare, precum şi de către un şir nesfârşit de specii care-şi întretaie lanţurile trofice cu cele ale omului;

b. fragmentarea şi reducerea puternică a suprafeţelor cu ecosisteme naturale şi seminaturale, ceea ce înseamnă o erodare puternică a biodiversităţii şi diminuarea şanselor de evoluţie a speciilor şi biocenozelor, inclusiv o reducere a resurselor necesare vieţii populaţiei umane.

Între habitatele puternic afectate, pădurile ocupă unul dintre primele locuri, deşi rolul lor complex în viaţa comunităţilor umane şi a planetei în general a fost subliniat cu mult timp în urmă. Astfel, pădurea a fost magistral definită de E. Pop (1942): „…înainte de toate, o fiinţă colectivă, cea mai grandioasă din câte există, înfiorată de o viaţă proprie, închegată la rându-i din milioane de vieţi individuale, cât se poate de diverse – contopite însă într-o fizică armonică şi într-un duh unitar, care impresionează copleşitor şi într-un fel unic spiritul omenesc“ (p. 8). Protejarea şi gestionarea pădurilor nu are la bază doar considerente sentimentale, ci solide argumente privind rolul lor productiv şi protectiv. Dar, „…pentru ca pădurea să protejeze, ea însăşi are nevoie de protecţie“ (GIURGIU, 1995, p. 16);

c. amplificarea poluării apelor, solurilor şi aerului, cu implicaţii puternice în starea de sănătate a oamenilor şi a unui întreg şir de vieţuitoare vizibile sau microscopice, apreciate de societatea umană ca „folositoare” sau ca „nefolositoare”;

d. creşterea suprafeţelor destinate diverselor tipuri de infrastructuri, proces cu efecte asupra climatului local, asupra mărimii amprentei ecologice („ecological footprint”), adică a ariei minime necesare fiecărui locuitor al Terrei pentru producerea bunurilor trebuincioase vieţii lui;

e. explozia biotehnologiilor moderne şi aplicarea lor fără o verificare prealabilă serioasă, fără a ne pune întrebările necesare legate de sensul şi scopul vieţii (RIFKIN 1998), situaţie ce poate deveni mult mai periculoasă pentru noi („Revoluţia biotehnologică va afecta toate aspectele vieţii noastre…”, p. 391) şi pentru natură, decât modul utilitarist sau chiar baconian de a trata natura (F. Bacon considera natura ca un fel de „fille publique”- prostituată).

PS Virgil Bercea: Ecologie şi religie

 

„Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col 1, 19-20).

 În Mesajul pentru 1 ianuarie 2007, Ziua Mondială a Păcii, Papa Benedict al XVI-lea reia un concept, „ecologia umană”, folosit pentru prima data de Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica „Centesimus Anuus”. Prin acest concept se afirmă că: „pentru a proteja natura este necesar ca înainte de toate omul să se protejeze de sine însuşi”. În accepţiunea Bisericii, ecologia umană înseamnă înainte de toate respectarea vieţii şi a ambientului natural. Credincioşii trebuie să regăsească în natură rezultatul intervenţiei creatoare a Domnului pe care fiinţele umane îl pot folosi responsabil în satisfacerea nevoilor legitime respectând echilibrul creaţiei. Pământul este un dar al Creatorului care trebuie „păzit şi cultivat”, iar dacă legătura dintre fiinţa umană şi ambientul înconjurător va fi tot mai strânsă atunci îl vom putea lăsa, pământul, moştenire generaţiilor viitoare pentru ca ele să-l locuiască cu demnitate.

Astăzi persoana umană trebuie ajutată să vadă în creaţie nu doar un izvor de îmbogăţire sau de exploatare, deoarece maniera în care omul tratează pământul se răsfrânge în modul în care se tratează el pe sine însuşi. Deşertificarea şi epuizarea productivă a unor zone agricole sunt şi rezultatul sărăcirii locuitorilor acelor zone precum şi a slabei educaţii a persoanelor. Omul trăieşte într-un schimb vital cu creaţia şi în acelaşi timp nu poate să nu se întrebe care este semnificaţia acestui mod de a trăi. În Sfânta Scriptură ambientul în care omul a fost creat, grădina paradisului, este un loc de o frumuseţe desăvârşită şi de un echilibru ecologic perfect, iar care raporturile care se creează – cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu toate celelalte fiinţe – sunt armonioase. În Hristos raportul om-ambient trebuie să îl privim şi, sau mai ales, din perspectiva Învierii care aduce noutatea suferinţei a morţii şi a vieţii celei noi (cfr. Rm 8, 19-24).

Responsabilitatea Bisericii faţă de creaţie este nu doar de a proteja pământul, apa şi aerul ca daruri ale Creatorului, ci şi de a proteja fiinţa umană de la distrugere. Aceasta este o ecologie umană autentică deoarece „problema decisivă pentru salvgardarea naturii se regăseşte în ţinuta morală a societăţii. Dacă nu se respectă dreptul la viaţa şi la moartea naturală, dacă conceperea va fi doar artificială, in vitro sau dacă sunt sacrificaţi embrioni umani pentru cercetări, conştiinţa comună a societăţii pierde conceptul de ecologie umană şi, pierzându-l pe acesta, pierde şi conceptul de ecologie ambientală.” (Benedict al XVI-lea – Caritas in Veritate) Atunci când ecologia umană este respectată în societate şi ecologia ambientală este respectată. „Natura, spune Papa Benedict al XVI-lea, este expresia iubirii şi a adevărului. Ea a fost creată înaintea noastră şi ne-a fost dăruita de Domnul ca ambient pentru a ne trăi viaţa. Ea ne vorbeşte de Dumnezeu Creatorul (Rm 1, 20) şi, este destinată să se regăsească în Hristos la sfârşitul lumii.” (Ef 1, 9-10; Col 1, 19-20) (Caritas in Veritate).

Starea actuală şi calitatea morală a societăţii contemporane reprezintă, aşa cum am afirmat mai devreme, problema decisivă în tutelarea creaţiei divine şi în promovarea de politici ecologice la nivelul aşteptărilor umanităţii. Religia, mai mult, toate religiile – da, am spus nu toate confesiunile creştine, ci toate religiile lumii, sunt foarte importante deoarece constituie forţa motrice spirituală pentru construirea unei mentalităţi noi a omului în raport cu natura. Această mentalitate nouă poate ajuta omul să treacă de la ideea de natură la cea de creaţie care-l implică în proiectul Creatorului, iar apoi omul, creştinul devine colaborator al lui Dumnezeu în protejarea şi salvarea (mântuirea) întregii creaţii.

Se poate da o definiţie Creaţiei: este „materia structurată în mod inteligent de către Dumnezeu” – dăruită de acesta oamenilor pentru „a o stăpâni” şi a se bucura de ea, pentru a împărtăşi cu toţi oamenii roadele sale preocupându-se ca şi generaţiile viitoare să o aibă ca moştenire. Creaţia este încredinţată de Dumnezeu omului. Protejarea mediului înconjurător, tutelarea resurselor şi a climei presupune ca responsabilii comunităţii internaţionale să acţioneze coordonat respectând legile şi fiind solidari în promovarea regiunilor sărace ale Terrei. Împreună se poate construi o dezvoltare umană integrală în folosul popoarelor, inspiraţi de valori precum iubirea, caritatea şi adevărul asumându-ne cu responsabilitate protejarea creaţiei dar şi scandalul foamei şi mizeriei din lumea care ne înconjoară. (cfr. Caritas in Veritate, 50).

„Spune-mi, te rog, ce poate fi iubit dacă nu lucrurile frumoase?” întreabă retoric Sfântul Augustin în De musica, iar Dostoievski în Idiotul reiterează: „frumuseţea va salva lumea” – aici este vorba de „lumea creată” ca un tot complex al realităţilor care ne înconjoară. Există riscul de a ne plia în convingerea că viitorul poate fi egal cu trecutul nostru deoarece nu putem imagina ziua de mâine decât în această perspectivă. Nu trebuie uitat faptul că viitorul este în mâinile Domnului, iar noi trebuie să credem şi să sperăm că împreună cu El putem construi acest viitor. Şi, în acelaşi timp, ar trebui să credem şi să ne întoarcem mai mult la „frumos” pentru a ne modela conştiinţa, pentru a ne mântui şi pentru a salva „fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri … prin sângele crucii Sale”.

PS Böcskei László: Despre ecologia umană

Prea Sfinţiile Voastre,

Stimate Doamne şi Stimaţi Domni!

Mi se oferă această posibilitate, de a adresa câteva cuvinte cu ocazia deschiderii acestui simpozion având o tematică deosebit de interesantă, care îşi propune să abordeze omul, în lumina responsabilităţilor sale individuale şi comunitare pe de o parte, iar pe de altă parte lumea în care trăim, în ambientul cunoscut şi de la care vin tot mai multe semnale îngrijorătoare de obosire şi de degradare, faţă de care unii trec nepăsători, alţii încearcă să se resemneze în ideea unei evoluţii lente sau a puterii regenerative a naturii, iar alţii, folosind o expresie actuală „se autosesizează” faţă de pericolul iminent al autoconsumării, care încet dar sigur îşi arată tot mai evident urmările în toate zonele globului pământesc.

Trebuie să mărturisesc că şi eu la rându-mi, citind invitaţia şi programul acestui simpozion, m-am grăbit puţin să constat că ceea ce se doreşte aici, ar fi doar o evocare a unor experienţe luate din realitatea mediului în care trăim, de la care pornind se vor dezbate unele aspecte care au implicare directă şi în viaţa noastră. Dar, după o revenire la tematica acestui simpozion, parcă dintr-o inspiraţie de sus, mi-a venit în gând ceea ce noi rostim mereu ca un adevăr al credinţei noastre, atunci când spunem: „cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului”.

Pornind de la acest crez, întreaga viziune asupra lumii în care trăim, asupra sistemelor şi echilibrului după care funcţionează această construcţie divină pe care noi o numim lume şi univers, dar în mod special viziunea asupra relaţiei dintre noi oamenii şi tot ce ne înconjoară, poate fi definită şi hotărâtă doar în concordanţă cu o altă relaţie esenţială, şi anume relaţia dintre Creator şi creaţie sau creatură.

Atunci când folosim această asociere, cum o avem ca şi temă a acestei manifestări, Ecologie şi Religie, cred că nu putem evita o astfel de abordare, vizionară spun unii, care presupune stabilirea anumitor principii. Printre acestea, aş enumera doar câteva:

–          Lumea în care trăim şi tot universul au la început un act de voinţă creatoare care nu se auto-consumă, ci tocmai prin creaţie se auto-generează, dacă ne este permis să folosim astfel de expresii. Această voinţă creatoare pentru noi este Dumnezeu, care şi-a desăvârşit creaţia oferindu-i un potenţial diversificat şi bogat, dar echilibrat şi uşor de modelat şi deschis nu numai Creatorului, ci şi interacţiunii creaturilor între ele.

–          Omul este rodul acestei voinţe creatoare, cel mai desăvârşit rod şi parte a acestui întreg sistem, care oglindeşte cel mai mult puterea creatoare din ale cărei calităţi s-a împărtăşit. Adică, noi spunem cu alte cuvinte că omul este coroana creaţiei, iar Dumnezeu l-a chemat să-i fie părtaş în desăvârşirea continuă a creaţiei.

–          În relaţia Creator – creaţie sau creatură, omul ocupă un loc aparte şi trebuie evidenţiat ca atare. Astfel că această relaţie bi-dimensională primeşte pentru noi o formă mai complexă, tri-dimensională Creator – creaţie – om.

Această relaţie de echilibru, iată ne sugerează o motivaţie foarte temeinică a rolului pe care fiecare individ în parte şi fiecare comunitate în felul ei trebuie să şi-l asume în desăvârşirea creaţiei.

Biserica, prin însăşi natura chemării sale, este apelată la asumarea responsabilităţii faţă de bogăţia creaţiei şi a fiecărei creaturi, despre care în Catehismul Bisericii Catolice putem afla expresii deosebit de profunde. În lumea văzută, „fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie – de aceea omul trebuie să respecte bunătatea proprie a fiecărei creaturi, pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor, care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar crea consecinţe nefaste pentru oameni şi mediul înconjurător” (CBC 339).

Sau, într-un alt loc citim despre frumuseţea universului. „Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele… Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. El trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului” (CBC 341).

Vorbind despre om, care constituie culmea creaţiei, se aminteşte şi despre solidaritatea între toate creaturile, folosindu-se în final o formulare cât se poate de clară: „Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei.” (CBC 354).

În sensul acestor câteva idei spicuite din Catehismul Bisericii Catolice, aş dori să nu lăsăm neamintite acele reflexii care au fost făcute de Biserica noastră, în decursul ultimelor decenii într-o manieră intensificată, şi care şi-au găsit exprimarea în diferite documente care folosesc o abordare directă şi orientată în două direcţii: formarea conştiinţei şi cultivarea responsabilităţii personale a fiecăruia faţă de orice manifestări îndreptate împotriva frumuseţii creaţiei, respectiv apărarea dreptului general la bogăţia creaţiei. Aceste idei se regăsesc în documentele Conciliului Vatican II, în Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes, cap. III., dar şi ulterior în numeroase intervenţii, care au avut un ecou pozitiv la nivel mondial în dezvoltarea iniţiativelor de acest gen.

„Chemat să cultive şi să păzească grădina lumii, omul are o responsabilitate specifică asupra mediului de viaţă, adică asupra creaţiei pe care Dumnezeu a pus-o în slujba demnităţii personale a omului, în slujba vieţii lui şi nu numai pentru prezent, ci şi pentru generaţiile viitoare. Este problema ecologică – de la ocrotirea habitatului natural al diferitelor specii de animale şi al diferitelor forme de viaţă, până la ecologia umană propriu zisă… În realitate, stăpânirea acordată omului de către Creator nu este o putere absolută şi nu putem vorbi despre libertatea de a uza şi de a abuza sau de a dispune de lucruri după bunul plac.” Sunt cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea din enciclica Evangelium Vitae, care parcă se continuă la actualul Pontif, într-un alt document mai recent, Caritas in veritate:

„Pentru a proteja natura nu este suficient să se intervină cu sporiri sau reduceri economice şi nici nu e suficientă o instruire adecvată. Acestea sunt instrumente importante, dar problema decisivă este ţinuta morală globală a societăţii. Dacă nu se respectă dreptul la viaţă şi la moartea naturală, dacă se face artificială conceperea, gestaţia şi naşterea omului, dacă se sacrifică embrioni umani pentru cercetare, conştiinţa comună ajunge să piardă conceptul de ecologie umană şi, odată cu el, pe cel de ecologie ambientală. Este o contradicţie a cere noilor generaţii respectarea ambientului natural, când educaţia şi legile nu le ajută să se respecte pe ele însele. Cartea naturii este una şi indivizibilă, pe versantul ambientului ca şi pe versantul vieţii, al sexualităţii, al căsătoriei, al familiei, al relaţiilor sociale, într-un cuvânt al dezvoltării umane integrale. Obligaţiile pe care le avem faţă de ambient se leagă cu obligaţiile pe care le avem faţă de persoană considerată în ea însăşi şi în relaţie cu ceilalţi. Nu se pot pretinde unele şi să fie călcate în picioare celelalte. Aceasta este o gravă antinomie a mentalităţii şi a practicii de astăzi, care slăbeşte persoana, tulbură ambientul şi dăunează societăţii.”(54)

Închei în acelaşi ton al Sfântului Părinte, care în faţa tinerilor la Loretto (2007), insista asupra urgenţei acţiunii „pentru a proteja echilibrele fragile ale naturii” şi imperativul recreării „unei legături puternice cu natura”.

Pr. Mátyás Attila: Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi respectă Creaţia

 

Stimate Doamne, stimaţi Domni, dragi fraţi şi surori în Christos!

 Cea de a doua Adunare Generală Ecumenică Europeană, care a avut loc la Viena în 1997, a adresat o chemare către toate Bisericile Creştine din Europa ca anual între 1 septembrie şi 15 octombrie să abordeze tema Genezei, ţinând slujbe duminicale prin care să aducă Creaţia în centrul atenţiei. Aşa a luat fiinţă în anul următor (1998) gruparea numită Europäisches Christliches Umweltnetzwerk (ECEN – European Christian Environmental Network), care se ocupă cu elaborarea liturghiei specifice acestor slujbe.

În prima descriere a Creaţiei (1Moise 1,1-2,4b), după fiecare zi Domnul a văzut că „lucrul acesta era bun”. Deci lumea creată de către Atotputernicul Dumnezeu era bună şi viabilă. Omul, ca singura creatură care poartă Duhul Creatorului, primeşte vocaţia de a domni peste toate cele create.

Philippe de Robert, teolog francez evanghelic, în exegeza Genezei spune că omul, deşi este îndreptăţit de către Creator să domine lumea creată, în acelaşi timp este şi răspunzător faţă de creaturile care i-au fost subordonate şi faţă de Cel care i-a încredinţat această misiune. Deci citirea şi interpretarea corectă a Genezei atrage după sine responsabilitatea omului faţă de Creator şi faţă de Creaţia care i-a fost încredinţată.

Bineînţeles bunul creştin nu trebuie neapărat să fie ecologist şi nici să facă propagandă partidelor verzi, dar pornind de la interpretarea corectă a Scripturii trebuie să aibă grijă ca ceea ce a fost creat şi văzut ca fiind „bun” să nu devină rău, iar locul care a fost creat pentru a fi prielnic menţinerii vieţii să nu devină un loc de intoxicare sau chiar de destrămare a vieţii.

Trebuie să recunoaştem că în ultimele secole mentalitatea şi comportamentul omului, privind semenii săi sau mediul înconjurător, au dat dovadă de iresponsabilitate repetată, distrugând nu numai unele specii, dar şi exploatând resursele naturale fără noimă sau otrăvind apele şi solul chiar şi în propria sa grădină. Această „persistare in errare” poate avea ca rezultat distrugerea Creaţiei şi în final al omenirii.

Mulţi oameni nu mai acceptă azi sau nu mai pot lua în serios spusele Genezei, deoarece ei văd că viaţa aici pe Pământ devine din ce în ce mai insuportabilă. Legumele, fructele pe care le cumpărăm din piaţă, alimentele pe care le luăm de la mega-magazinele moderne, apa pe care o bem din conductă cauzează omenirii multe boli, neplăceri şi suferinţă. Nu mai putem spune – fără doar şi poate – că toate cele create de către Dumnezeu sunt bune, eventual „erau” bune.

Dacă privim în spatele acestor realităţi, cu uşurinţă ne putem da seama, că aceste schimbări şi situaţii dramatice sunt cauzate de dorinţă înverşunată de îmbogăţire rapidă a oamenilor. Acei puţini (aproximativ 8-9%) care deţin aproximativ 90% din bogăţiile pământului, nu vor să mai respecte nici legi omeneşti, nici porunci divine. Căutând doar propriul folos, nu vor să ştie nici de Dumnezeu, nici de etică, nici de responsabilitate. Aceşti oameni, care conduc din spate şi manipulează cu uşurinţă parlamente şi ţări, sunt răspunzători în primul rând pentru mentalitatea bolnăvicioasă, de care ne izbim zi de zi. Omul de rând este manipulat, este marginalizat acolo unde se iau decizii şi este exploatat fără scrupule.

Cu stupoare luăm la cunoştinţă că numele Creatorului nu are ce căuta în constituţia Uniunii Europene, că cuvântul „Crăciun” nu poate apărea pe inscripţiile publice din Londra, că tinerii de 16 ani au dreptul de a decide să fie sterilizaţi, că familia este tratată ca un model învechit care trebuie schimbat, sau că în unele state din Statele Unite ale Americii părinţii nu mai sunt înregistraţi ca mamă şi tată, ci ca părinte 1 şi părinte 2.

Aceste realităţi bolnăvicioase ne arată cît de mult s-a îndepărtat omul de la Creatorul său şi cît de mult afectează actele sale iresponsabile nu numai viaţa noastră, ci şi viaţa generaţiilor următoare. Omul trebuie să fie conştient că trăind şi acţionând fără etică divină îşi va distruge definitiv mai întâi habitatul, iar apoi se va distruge pe el însuşi.

Bisericile au rolul de a repeta cu glas tare că nu omul este stăpânul universului, noi suntem numai „slujitori nevrednici” ai Creatorului, însărcinaţi să cultivăm şi să păstrăm ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat. Omul trebuie să-şi reia locul şi rolul pe care l-a primit de către Creator.

În perioada slujbelor creaţioniste se află şi ziua mondială a ecologiei. Deci Bisericile Creştine sunt conştiente că lupta în care se angajează are nevoie de toate forţele din societate, care sunt gata să lupte pentru readucerea Creaţiei şi a creaturilor la rolul pe care au primit-o de la bunul Dumnezeu.

Ce bine că azi sunt aici prezenţi reprezentanţi de la mai multe culte, dar mai lipsesc încă mulţi. Iar credibilitatea noastră depinde de curajul de a ne aduna şi de a avea un glas comun, sub steagul Mântuitorului nostru Isus Christos. Cu toţi suntem responsabili pentru ceea ce se întâmplă în lume şi noi toţi trebuie să luptăm cot la cot pentru eliberarea inimilor din sclavia, din idolatria consumismului şi să lăsăm pe Atotputernicul Dumnezeu să ne dirijeze către o viaţă, care îl iubeşte pe Creator şi îi respectă Creaţia.

Pr. Farkas Zsolt: Natura – darul care ne arata dragostea lui Dumnezeu

Dacă ne uităm la folclorul şi cultura populară, atât în limba română cât şi în limba maghiară aflăm că omul de rând are o dragoste profundă faţă de natura care îl înconjoară. Motivul este foarte simplu. Ştie, simte că este parte a naturii. Cel mai mare poet maghiar, Petöfi Sándor, scrie într-o poezie de-a lui că nu există nici o limbă care ar putea concura cu frumuseţea naturii. Şi are dreptate. Când vedem lucrurile naturii care ne înconjoară pe acest pământ simţim că avem parte de un miracol. Dar – ca şi oameni creştini – ştim că miracolul nu este spontan. Noi nu ne închinăm în faţa naturii, aşa cum au făcut multe religii, pentru că ştim că este un Creator Divin, care susţine natura. De aceea când omul credincios vede frumuseţea naturii se închină în faţa Creatorului.

În Cartea Creaţiei citim despre o poruncă foarte importantă: apoi Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească (Geneza 2, 15). Mesaj viu şi astăzi: omul are porunca de a lucra şi de a păzi natura. Este o obligaţie faţă de Dumnezeu. În viaţa omului credincios nu poate să apară tentaţia care apare în viaţa omului de rând: să exploatez, să am un profit extra fără grijă, fără responsabilitate faţă de natură. Nu se poate, pentru că vorbim despre Creaţia lui Dumnezeu. Creaţie pe care am primit-o în dar. Şi darul este foarte preţios pentru că ne arată dragostea lui Dumnezeu. Grija faţă de acest dar este o întrebare de credinţă şi nu numai o întrebare de conştiinţă.

Ştim că în faţa lui Dumnezeu trebuie să dăm socoteală pentru lucrurile făcute şi pentru lucrurile primite. Trebuie să dăm socoteală şi pentru darurile primite ca viaţa, familia, copiii şi nu în ultimul rând natura. Este un mesaj foarte important: trebuie să răspundem în faţa Domnului. Ce vom zice? Să fim înţelepţi şi, împreună, cu responsabilitate în faţa Domnului, să-I păstrăm porunca: să-l îngrijeşti şi să-l lucrezi, pentru că este spaţiul tău de viaţă, Darul lui Dumnezeu pentru tine.

Pr. Mihai Vătămănelu: Sfântul Francisc şi respectul pentru Creaţie

„S-a născut în lume un soare”. Cu aceste cuvinte, în Divina Commedia (Paradiso, Canto XI), poetul italian prin excelenţă Dante Alighieri face aluzie la naşterea Sfântului Francisc, petrecută la sfârşitul anului 1181 sau la începuturile lui 1182, la Assisi.

Aparţinând unei bogate familii – tatăl era negustor de stofe -, Francisc a petrecut o adolescenţă şi o tinereţe lipsită de griji, cultivând idealurile cavalereşti ale timpului. La 20 de ani a luat parte la o campanie militară, şi a căzut prizonier. S-a îmbolnăvit şi a fost eliberat. După întoarcerea la Assisi, a început în el un proces lent de convertire spirituală, care l-a făcut să abandoneze treptat stilul de viaţă monden, pe care îl practicase până atunci.

Datează din această perioadă renumitele episoade ale întâlnirii cu leprosul, căruia Francisc, coborât de pe cal, i-a dat sărutul păcii, şi ale mesajului Crucifixului de la bisericuţa Sfântul Damian. De trei ori Cristos pe cruce s-a însufleţit, şi i-a zis: „Mergi, Francisc, şi repară Biserica mea în ruină”. Deoarece tatăl Bernardone îi reproşa prea marea generozitate faţă de săraci, Francisc, în faţa episcopului de Assisi, printr-un gest simbolic s-a despuiat de hainele sale, înţelegând astfel să renunţe la moştenirea paternă.

Apoi a trăit ca pustnic, până când, în 1208, a avut loc un alt eveniment fundamental în itinerarul convertirii sale. Sfântul Francisc ascultă un fragment din Evanghelia lui Matei – discursul lui Isus către apostolii trimişi în misiune -, şi s-a simţit chemat să trăiască în sărăcie şi să se dedice predicării. Alţi tovarăşi i s-au asociat, şi în 1209 s-a dus la Roma, pentru a supune papei Inocenţiu al III-lea planul unei noi forme de viaţă creştină. A avut o primire paternă de la acel mare Pontif, care a intuit, luminat de Domnul însuşi, originea divină a mişcării suscitate de el.

Francisc şi fraţii săi, din ce în ce mai numeroşi, s-au stabilit la Porţiuncula, sau biserica Sfânta Maria a Îngerilor, loc sacru prin excelenţă al spiritualităţii franciscane. Şi succesorul lui Inocenţiu al III-lea, papa Onoriu al III-lea, a susţinut dezvoltarea deosebită a primilor Fraţi Minori, care începeau să deschidă misiunile lor în diferite ţări ale Europei şi chiar până în Maroc. Au ajuns fraţi misionari încă de pe vremea Sf. Francisc chiar şi în Transilvania şi Moldova şi cu mici întreruperi au fost mereu prezenţi în aceste teritorii, conform documentelor istorice, până în ziua de astăzi.

Şi Clara, o tânără femeie din Assisi, de familie nobilă, s-a pus la şcoala lui Francisc. A luat astfel naştere al Doilea Ordin franciscan, cel al Clariselor, o altă experienţă destinată să producă roade însemnate de sfinţenie în Biserică.

Sfântul Francisc şi fraţii săi, numiţi într-un prim moment «Penitenţii din Assisi», prin viaţa, predicarea şi itineranţa lor, au contribuit mult la renaşterea Ordinului Penitenţei. Mulţi dintre aceşti penitenţi voluntari au cerut Sfântului din Assisi şi tovarăşilor săi o formă de viaţă, ce avea să aducă cu sine întreaga bogăţie a spiritualităţii franciscane. Au continuat să se numească «Fraţii şi Surorile Penitenţei», dar la sfârşitul secolului al XIII-lea aveau să înceapă să se numească mai ales «Al Treilea Ordin al sfântului Francisc», iar astăzi «Ordinul Secular Franciscan» al celor ce trăiesc în lume, prezent şi la noi în Eparhie. Şi de atunci încoace, zeci şi sute de congregaţii izvorâte din spiritualitatea aceluiaşi mare şi iubit sfânt.

În 1224, pe muntele Verna, Francisc a primit stigmatele.

Moartea lui Francisc s-a întâmplat în seara de 3 octombrie 1226, la Porţiuncula. După ce i-a binecuvântat pe fiii săi spirituali, el a murit, întins pe pământul gol. Doi ani mai târziu papa Grigore al IX-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor. Puţin după aceea, o mare bazilică în cinstea sa era înălţată la Assisi, ţintă şi astăzi pentru foarte mulţi pelerini, care pot să venereze mormântul sfântului şi să se bucurie de vederea frescelor lui Giotto, pictor care a ilustrat în mod magnific viaţa lui Francisc.

Sf. Francisc a uimit şi a inspirat biserica predicând, literalmente, urmând întocmai ceea ce Isus a spus şi a făcut, cu bucurie şi fără nici o limitare. Pentru prima dată în istorie cineva începe să predice oamenilor fără carte Evanghelia în limba vulgară.

Francisc privea întreaga Creaţie ca pe o singură familie. El nu considera că oamenii sunt superiori sau inferiori altor creaturi. El credea într-un Creator bun şi iubitor şi că toate creaturile trebuie tratate cu bunătate şi iubire. Şi câtă vreme toate creaturile aveau acelaşi Tată în Ceruri, ei bine, acest lucru îl făcea frate cu stânjenelul şi cu vulpea.

Pastor Daniel Tanc: Temelia biblică a ecologiei

Voi începe prin a cita două scurte pasaje din cartea Psalmilor care ilustrează legătura evidentă dintre Creator şi creaţie, dintre Dumnezeu şi natură.

Psalmul 19

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii.

Psalmul 65

Tu cercetezi pământul şi-i dai belşug, îl umpli de bogăţii şi de râuri dumnezeieşti pline cu apă. Tu le dai grâu, pe care iată cum îl faci să rodească: îi uzi brazdele, îi sfărâmi bulgării, îl înmoi cu ploaia şi-i binecuvântezi răsadul. Încununezi anul cu bunătăţile Tale, şi paşii Tăi varsă belşugul. Câmpiile pustiului sunt adăpate, şi dealurile sunt încinse cu veselie. Păşunile se acoperă de oi, şi văile se îmbracă cu grâu: toate strigă de bucurie şi cântă.

Din perspectiva temei asupra căreia ne aplecăm cu această ocazie, primul verset al Bibliei este definitoriu: La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Cineva remarca foarte bine, comentând acest verset că mai înainte să fie religia a fost natura, creaţia. Totul porneşte de la creaţie. Dacă nu am avea Genesa 1, capitolul creaţiei, nu am mai avea nimic altceva. Biblia începe în Genesa amintind despre cer şi pământ şi sfârşeşte în Apocalipsa prezentând imaginea unui pământ restaurat.

Biblia poate fi citită şi ca o carte de ecologie. Grădina Edenului reprezintă idealul stabilit de Dumnezeu pentru om. La finalul lucrării Sale, Dumnezeu evaluează creaţia şi atribuindu-i calificativul de foarte bună. Aşa a fost, aşa trebuia să rămână, aşa trebuie să redevină.

Sfânta Scriptură abundă în pasaje care vorbesc despre natură, prezentându-i frumuseţea. Nenumăraţi psalmi sunt adevărate ode în care natura este prezentată în lumini strălucitoare. În Biblie sunt numite peste 110 plante şi peste 200 de animale, nenumărate elemente şi fenomene ale naturii.

Din Biblie aflăm şi faptul că omul este responsabil de starea naturii. Dumnezeu i-a încredinţat omului mandatul de a stăpâni peste natură. Stăpânirea omului nu trebuie să fie asemenea unui despot, ci aşa cum sugerează termenul din ebraică omul trebuie să stăpânească asupra naturii cum un rege bun stăpâneşte peste poporul său: cu gândul la prosperitatea naţiunii sale. Isus din Nazaret şi-a învăţat ucenicii în felul următor: cine vrea să fie stăpân, să fie slujitorul celorlalţi. Tot astfel, omul este chemat să stăpânească peste natură slujind-o, îngrijind-o. Oare cum poate cineva să creadă că îşi cinsteşte Creatorul dar poate exploata şi batjocori creaţia?

Un lucru este clar în gândirea iudeo-creştină: omul este responsabil pentru dezastrul ecologic, întrucât omenirea se află faţă de natură într-o relaţie de interdependenţă. Starea de criză ecologică se datorează exclusiv omului. Consumerismul, noul idol al veacului nostru, ne-a distrus relaţia cu Creatorul şi cu creaţia. Umanismul a dus la concepţia utilitaristă, considerând că omul este mai presus de creaţie, iar prin urmare o poate manipula după buna lui plăcere. Însă totul se plăteşte. Nota trufiei şi lăcomiei este una extrem de mare şi greu de plătit. O plătim nu doar noi, ci o vor plăti şi generaţiile viitoare. Lăcomia pare a nu avea leac. Pe măsură ce conştientizăm starea gravă a planetei, pe atât de mult lăcomia continuă să îşi găsească un loc propice în inimile multor oameni. Nu trebuie să uităm că apostolul Pavel afirmă într-una din epistolele sale că lăcomia este o închinare la idoli. A te închina la idoli reprezenta în iudaism şi în creştinismul incipient un păcat abominabil. În timp ce condamnăm alte păcate, trecem cu prea mare uşurinţă peste lăcomie.

Trufia ne face să ne dorim case mai mari, maşini mai puternice, etc. decât semenii noştri. Mândria ne determină să ne comparăm cu aproapele nostru, nu să privim la creaţie. Mândria e motorul care împinge mulţi semeni ai noştri spre ceea ce numesc ei progres. Un pas făcut înainte, dar în detrimentul naturii înseamnă un pas spre autodistrugere. 

Privim cu îngrijorare la topirea gheţurilor, la creşterea temperaturii, la precipitaţiile masive, la evaporarea apei, la modificarea ritmului anotimpurilor, la ploile acide, la dispariţia unor forme de viaţă. Una din cele 10 porunci este să nu ucizi. Dar nu cred că Dumnezeu a avut în vedere doar crima împotriva semenului, ci şi crima împotriva naturii. Defrişăm păduri, poluăm râuri şi oceane şi totuşi nu ne considerăm criminali. În Epistola lui Pavel către Romani, în capitolul 8 se afirmă că natura aşteaptă restaurarea cu o dorinţă înfocată şi suspină, căci a fost supusă deşertăciunii, dar în final va fi izbăvită din robia stricăciunii.

Primul ecologist îl avem menţionat în Biblie. Când Dumnezeu anunţă potopul, Noe, la îndemnul lui Dumnezeu, adună în corabia lui animalele pământului din fiecare specie, pentru a fi salvate. Noe trebuie să devină un model pentru noi. Dumnezeu îi porunceşte să adune anomale din toate speciile, întrucât orice specie, cât de nesemnificativă ar fi în ochii noştri, este de o valoare inestimabilă pentru Dumnezeu.

Omul trebuie să depăşească prejudecăţile unei societăţi de consum. Trăim într-o lume în care interesele economice de moment încearcă să ne orbească perspectiva pe termen lung. Din nefericire, când discutăm despre termen lung nu ne mai referim la mii sau sute de ani, ci, în cel mai bun caz la zeci de ani. 

Adevăratul ecologist este un om nou, care şi-a schimbat gândirea în ce priveşte lumea, un om care a reuşit să iasă din tiparele acestei lumi. Mântuirea despre care vorbeşte gândirea iudeo-creştină înseamnă schimbarea comportamentului individual şi colectiv. În limba ebraică există un cuvânt: teşuva, care este tradus în limba română prin căinţă sau pocăinţă. Însă sensul este mult mai profund: teşuva înseamnă întoarcere spre Creator. Şi dacă ne întoarcem spre Creator ne întoarcem implicit spre creaţie.

Papa Ioan Paul al II-lea spunea că niciodată nu acţionăm neutru asupra naturii, ci, fie pozitiv, fie distructiv. Sanctitatea sa Papa Benedict al XVI-lea ne aminteşte că natura este un dar. Însă în cazul acestui dar se aplică legea reciprocităţii: natura oferă, dar şi cere. Pământul ne oferă hrană, doar dacă îl lucrăm. Ce facem cu darul lui Dumnezeu?

Biserica este promotorul unor valori în societate şi este chemată în fiecare epocă să îşi împlinească menirea. Ea ar trebui să se angajeze fără nici o rezervă în promovare valorilor care susţin şi protejează natura. Biserica trebuie să devină un model de abordare ecologică pentru societate.

 Mântuirea despre care vorbeşte Biblia este o mântuire a omului, dar şi a naturii. Profeţiile Vechiului Testament şi scrierile Noului Testament abundă în astfel de afirmaţii. Oracolele profetice ale lui Isaia, precum şi afirmaţiile Domnului Isus, ale apostolilor Pavel şi Ioan sunt evidente în sensul acesta. 

Centrul Noului Testament este persoana lui Isus Hristos. Nici măcar despre Hristos nu putem vorbi fără să amintim natura, întrucât în Coloseni 1 citim: Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, El este mai înainte de toate şi toate se ţin prin El. În a doua sa epistolă, apostolul Petru discută în capitolul 3 despre natură şi despre ciclurile istorice. Punând problema din perspectiva viitorului îndepărtat, el ne întreabă: ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi?

Noul Testament spune: cine ştie să facă un bine şi nu-l face, săvârşeşte un păcat. Ştim de acum că ocrotirea creaţiei este un bine. A distruge creaţia nu e doar o neglijenţă, sau un fapt reprobabil, ci este un păcat înaintea Creatorului.

Doresc să închei pe o notă optimistă, iar în acest sens voi recurge la ce scrie apostolul Ioan în Apocalipsa 21: Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou. În final ecologia va învinge. Avem o luptă grea, dar frumoasă. Cauza noastră este nobilă. Merită fiecare efort.   

 Biblia începe prin afirmarea că Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, a plăsmuit o lume minunată, precizând, în acelaşi timp, că omul este responsabil de modul în care tratează natura; starea gravă în care a ajuns creaţia cere ca omul să se întoarcă Creator, să-şi înnoiască gândirea şi să-şi reconsidere atitudinea, astfel încât Creatorul să fie slăvit, iar fiinţa umană să fie într-o relaţia de armonie cu divinitatea şi cu natura.

Mohamed Osman: Islamul şi ecologia

Musulmanii au două izvoare de cunoaştere şi reguli pentru menţinerea religiei şi anume: Coranul (Cuvântul lui Dumnezeu relevat Profetului Mohamed prin îngerul Gabriel) şi Sunna (faptele, cuvintele şi părerile profetului Mohamed).

În aceste cărţi avem multe reguli care ajută la protejarea mediului, deşi pe atunci aceasta nu era cea mai mare problema, dar totuşi Profetul Mohamed, bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu, este cel care a introdus reglementări şi în acest domeniu.

Cuvântul „Islam” poate fi definit ca respectarea obligaţiilor şi evitarea lucrurilor interzise, gramatical este un cuvânt compus din „istislam”, care înseamnă devotament, şi cuvântul „salam”, care înseamnă armonie şi pace. Ca urmare un mod de viaţă islamic înseamnă a trai în pace, armonie şi devotament atât pe plan individual şi social, cât şi pe plan ecologic.

Dumnezeu a orânduit în Coran reguli pentru protecţia mediului înconjurător, astfel încât din cele aproximativ 6000 de versete din Coran, 750 au ca subiect natura, îndemnuri de a reflecta asupra naturii, de a studia relaţiile dintre organisme şi mediul lor, de a ne folosi de raţiune în mod constructiv, de a menţine echilibrul şi proporţia creaţiei lui Dumnezeu.

Una dintre primele dogme pe care le-a sădit islamul în sufletele musulmanilor a fost că acest univers în care trăieşte omul, cu pământul şi cerul, nu merge la întâmplare, fără nici o călăuză, sau după pofta uneia dintre făpturi: „Şi dacă adevărul s-ar potrivi cu poftele lor, ar fi stricate cerurile şi pământul, precum şi cei care se afla în ele”

Mihai Fechetă: Natura este darul lui Dumnezeu pentru oameni

Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-L cunoască şi să-L iubească, omul care Îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite căi pentru a ajunge la cunoaşterea Lui. Aceste căi pentru a ne apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare Creaţia: lumea materială şi persoana umană.

Ne mândrim că suntem o ţara creştină. Cum stăm însă, noi românii, la capitolul respect pentru natură? Natura este darul minunat pe care l-a făcut Dumnezeu omului, de aceea ar trebui să o preţuim şi să o protejăm prin toate faptele noastre. Pentru că nu putem spune că îl iubim pe Dumnezeu, dacă dispreţuim şi distrugem Creaţia Sa.

Dumnezeu a creat natura, care ne asigură toate cele necesare traiului sănătos. Unii oameni, orbiţi de lăcomie şi mândrie, de pofta de câştig şi de prostie, distrug natura. Alergând după bani, dorind să trăiască tot mai bine, ei uită de fapt să trăiască bine, să se bucure de ceea ce au şi să trateze cu grijă şi respect natura.

Tot mai mult auzim vorbindu-se în aceste zile despre criză, una economică şi socială, însă criza cea mai mare este cea de ordin moral. Pentru a ieşi din criză trebuie să mergem la rădăcina crizei morale şi asta înseamnă a reaşeza de urgenţă valorile în ordinea lor firească. Acest lucru se poate face printr-o bună educaţie şi prin a-i ajuta pe oameni să refacă o relaţie sinceră cu Dumnezeu şi Natura.

Un rol important îl are aici educaţia în familie, şcoală şi Biserică. Don Orione spunea că „nevoia şi prioritatea unei educaţii cât mai bune izvorăsc din greutăţile care încearcă familiile şi relele care încearcă societatea”.

În acest context, astăzi mai mult ca oricând, suntem şi noi chemaţi (preoţi, profesori, părinţi, toţi cei care avem o responsabilitate în societate), să punem ordine în priorităţile noastre, să dăm vieţii întâietatea ce i se cuvine şi să îi educăm pe cei din jur în spiritul dragostei de natură – prin vorbele şi faptele noastre.